In mijlocul lupilor

In mijlocul lupilor

de Vasile Voiculescu

Se vorbea despre vinatul mare si vinatorile majore, din ce in ce mai parasite la noi, desi muntii sint inca plini de ursi uriasi, cerbi falnici, misteriosi tapi negri si mistreti primejdiosi, daca nu de linesi si jderi. Doar bourul lipseste din vechea fauna cinegetica a tarii. Si e pacat, adause gazda, ca nu l-am prasit din nou, asa cum au facut alte state.
- Eu o spun de mult, il intari altul. Sintem inca un colt al lumii unde patimasii ar putea gasi mult mai usor emotiile tari si peripetiile vinatorilor grele, fara sa mai fie nevoie sa alerge pina-n Africa si India.
Si conversatia se invalmasea in jurul decadentei acestei activitati vitale si primordiale, vina-toarca, cu care omul vine din fundul mileniilor de piatra, cind a fost silit sa dea singur lupta inegala cu ursul cavernelor si leul bastinas., Dar mai ales cu elanul, cerbul impetuos al erelor primitive, mai primejdios decit toate fiarele la un loc.
Cineva intreba despre elan Gazda aduse numaidecit albume cu reproduceri dupa desenele gasite in pesteri, infatisind minunate scene de vinatoare primitiva si carti despre rolul si insemnatatea vinatoarei in preistorieJStam toti plecati pe ele si incepeam sa intelegem ca lupta cu salbaticiuni mult mai puternice decit noi nc-a silit, ca sa le biruim, sa ne preschimbam in oamenii
Gazda ne lamurea cum pentru mincare omul gasea destula prada mai slaba decit el, precum si toate roadele pamintului. Dar impotriva leului, care navalea peste el in caverna, si a ursului, cu care intra in concurenta pentru adapost, ori a mamutului care-l strivea, vinatoarea trebuia sa se transforme in arta suprema, stiinta si magie totodata, tehnica si cultura, sacrificiu si incordare de energii, cu simulacre si ritualuri magice, desfasurate pe ariile altarelor, asa cum arata toate scenele zugravite in pesterile preistorice. Sau cum se mai practica la salbaticii de azi.
- Ecouri de atunci, urma el, mai rasuna ici-colo in practicile magice si eresurile vinatorilor de la tara: glontul deseintat, unsorile vrajite, talismanele, zile faste si nefaste, precum si alte rin-duieli alevinatului, mergind pina la purificare. Adevaratul vinator nu fumeaza tutun si se tine de la rachiu, macar cit umbla la vinatoare.
Dar cine se mai gindeste, ofta el, sa adune pulberea acestei sfarimate culturi in care se intrupa odinioara esenta idealului omenesc
Si gindurile noastre, infiorate, se intorceau inapoi pe pirtiile deschise de oamenii paleoliticului, la cavernele cu oase de ursi si lei prohodite de magii clanului in incantatii si vraji.
Dupa o mica tacere, un magistrat, lasind cartea din mina, ceru ingaduinta sa ne spuie o intamplare de-a lui, careia de-abia acum ii gaseste rostul si ii intelege legaturile.
- Eram, incepu el, judecator de pace al unui ocol rural, intr-un tinut deluros acoperit cu paduri feciorelnice, la poalele muntilor. Ape furioase sfisiasera odinioara pamintul si ripi imense cu straturi culcate de huma vinata, vargata cu gresie alba, dau o impresie de arhaism si primitivitate tulburatoare. Nicaieri n-am mai vazut cer sfisiat de apusuri mai adinci si mai misteriose, prin care se scurgea, galben, peste meleaguri incremenite in vechime, parca singele melancolic al unor ere de mult incheiate in restul lumii tvju m-asmira daca gaurile negre se deschideau in peretii malurilor nu erau guri de pesteri, pline de osemintele trecutului, ca cele din albumele ce rasfoiram. Tinutul sta inca bogat in vinat, mai ales lupi si vulpi, chiar jderi si risi, dar numa interesa vinatoarea. Pe atunci nu ma gindeam decit la cariera mea, cum sa inaintez si sa scap mai repede de acolo.
incepusem totusi sa adun rudimente de drept popular si frinturi de obiceiul pamintului, pentru un studiu pus la cale sa-mi tie de urit.
Ma uimeau nu atit temenelele, ci frica cu care ma priveau oamenii. Cu astea ne intimpinau pe toti citi faceam parte din administratie, si erau indreptatite. Minuiam si eu pedepsele. Ma impresiona altceva: un fel de evlavie, o veneratie de alta esenta cu care eram intimpinat si de care colegii mei, medicul plaiului si subprefectul, nu se invredniceau. M-am lamurit insa curind. Eu eram un mag. Judecatorul era pus mai presus decit ceilalti, investit cu puteri spirituale. Eu nu bateam, ca jandarmul sau ca pretorul. Nici nu smulgeam copiii bolnavi din bratele mamelor, ca medicul, sa-i trimit la spital. Eu aveam putere, ca judecator, cu un singur rind de buchi scrise, sa leg si sa dezleg tot ce puneau la calc ceilalti, amenzi, contraventii, procese. Si cu o iscalitura de-a mea puteam sa spal pe invinuit de toate pacatele pentru care era tirit inaintea mea. Cum nu putea face popa, cu care satul, de altfel, avea circote si judecati.
intr-o zi am achitat un taran invinuit ca vinase fara permis de vinatoare, in sezon oprit si, pe deasupra, vinat interzis: o caprioara. Jandarmul il prinsese tocmai cind o jupuia.
Omul se apara ca n-o ucisese cu arma, nici n-o prinsese in cursa. Ci o scosese din gura unor lupi care o incoltisera. in adevar, Ia cercetare nu s-au gasit gauri de gloante, ci numai urmele coltilor adinc infipti in gitul prazii si alte mursicaturi ale fiarelor.
Dar satul s-a aratat foarte nemultumit de judecata mea. Citiva pe care mi-i apropiasem au indraznit sa mi-o spuie. Omul ma inselase. El vinase si trebuia pedepsit. Ca nu s-au gasit urmele gloantelor nu era nici o dovada.
- Cum asa? i-am intrebat. Ati vazut doar toti grumazul caprioarei sfirtecat de coltii lupilor.
- Da, dar lupii au lucrat pe socoteala lui. El i-a pus.
- Cum sa-i puie? ma mirai. Ce, lupii au ajuns pe la noi ciini de vinatoare?
- Asa e, cum spuneti dumneavoastra, intarira ei. Fiarele stau in slujba lui, naimite. Alearga si ucid vinatul din porunca. Ba inca i-l aduc si la picioare. Altminteri, cum l-ar putea el scoate din gura haitei, daca nu cu bunavoia. Ca altfel l-ar face fisii si pe el.
in adevar, la proces eu nu ma gindisem sa intreb pe impricinat cum silise pe lupi sa-i lase prada.
Am aflat cu acest prilej ca omul meu era un mare vrajitor de lupi, pe care ii supunea si-i folosea cu farmecele si magia lui, ca un stapin.
I se spunea Luparul si era privit ca o uriciune a lumii. Asta m-a facut curios si m-a indemnat sa-l cercetez. imi putea fi pretios pentru imbogatirea culegerii mele de datini populare si ca tip uman, iesit din comun.
Traia, ca un paria, afara din sat, pe coclauri, intr-un fel de jumatate bojdeuca, jumatate pestera scobita intr-un mal argilos si sterpfN-avea nevasta, n-avea copil nimic. Era singur ca un sihastru. Lumea spunea ca in preajma lui nu sufera sa vietuiasca nici un dobitoc domestic, din cele ce se gasesc in gospodariile oamenilor. Vitele si-ar lua.lumea in cap, spaimintate la vederea lui, si ciinii ar ftigi de el urlind.
in-adevar, nu m-a intimpinat nici o vietate cind am patruns in batatura lui Saracie, mi-am zis, nu-i altcevaJtDoar citeva gaini riciiau in nisip. L-am strigat. Abia a iesit. Cind m-a cunoscut s-a bucurat. Era un batrin verde, uscat, inalt si ciolanos, posomorit, dar cu o privire arzatoare, parul des, cazut pe frunte si miinile latite, cu degete raschirate ca niste labe. Chipul masliniu si prelung, spinatic, abia tarcuit pe sub falei de o zgarda de barba rara si tepoasa, avea ceva tainic, trist si totodata vehement in el.
Si am priceput de ce era spaima si hula satului, pentru ce toti il urau si-l huiduiau. Dupa infatisare se arata ca un anormal. Un tip lombrozian. Umbla vorba ca din trupul lui se rasfira un iz salbatec si nimeni nu-i poate suferi nici mirosul, nici privirile. Cercai sa-mi dau seama ce e adevarat din toate ponoasele cu care-l incarca lumea, care-l invinuia de multe rele si nelegiuiri, dar mai ales ca trimite lupii inadins sa faca stricaciuni in vitele gospodarilor. Ba uneori se preface el insusi in lup si iese inaintea oamenilor si-i sfisie.
Luparul m-a primit stingaci, dar cuviincios, fara mari plecaciuni, cu o demnitate si o stapinire de sine care m-au impresionat. M-am dat aproape de el. Se simtea in adevar un miros tare. Nu stiu daca ati jupuit careva din dumneavoastra un sarpe? Ei bine, avea un iz arsenical, un miros usturat. Dar cred ca asta venea de la o bunda de blana cu care era imbracat si de la briul tot de blana ce-i stringca mijlocul subtire de flacau.
M-a poftit in spelunca lui. Pe vatra ardea focul si fierbea o oala cu niste buruieni. Lavita era asijderea acoperita cu blani si piei de fiara. Si pretutindeni blani; de ursi, de lupi, de caprioara.
L-am intrebat cu ce le-a vinat? Mi-a raspuns ca toate sint vechi. Cea mai mare parte de Ia taica-su si mosu-sau, altele de cind umbla si el, odinioara, ca toti vinatorii, cu pusca. Dar de cind a imbatrinit si nu mai poate ochi, s-a lasat de vinat. Prinde din cind in cind in lat si la capcana cite o vulpe naravita la oratanii sau scoate si mai arareori de la lupi, cu ciomagul, cite o prada, cum s-a intimplat cu caprioara pentru care fusese tirit de dusmani la judecata. Dar traieste tot mai greu pe cit imbatrineste. Si tot mai slabanogit, asteapta sa-l sfisie intr-o zi fiarele si pe el.
M-am folosit de vorbirea lui despre fiare si i-am marturisit fatis ca ma intereseaza mult legaturile lui cu salbaticiunile, mai ales cu lupii. Pentru asta venisem. Omul m-a privit fara sa clipeasca si a tacut. L-am incredintat ca vin din mare prietenie pentru el, nicidecum sa-l spionez sau sa-l ispitesc. Ca ma indeletnicesc si eu cu un soi de farmece si descintece, cu care chem / duhurile - faceam in adevar spiritism si l-am rugat sa-mi destainuie si mie din stiinta si puterile lui. S-a aparat ca nu-i adevarata hula lumii, ca nu stie si nu poate nimic mai deosebit decit ceilalti oameni. Dar ca se pricepe sa vorbeasca si sa se inteleaga cu lupii in limba lor.
— Cunosti graiul lupilor? intrebai.
— Da, domnule. L-am deprins de mic copil.
— Cum si de la cine?
— Intii de la mosu-meu si de la tata, ca il stiau si ei.
— II stiau si ei?
— Da Mosu-meu si tata erau padurari vechi. Traiau numai in miezul codrilor si cresteau pe linga ei lupi, pe care ii prindeau de puiendri. Eu m-am nascut si am crescut intre catei de lup, cu care mincam alaturi, cu care ma jucam si ma bateam in parte pina veneau ai mei noaptea tirziu de prin pustietati. Uite si acum zgaibele lasate de coltii si ghearele lor.
Si-si desfacu bratele; niste cotolane paroase, numai din vine, gilci si noduri.
- Si maica-ta? il intrebai.
- N-am avut mama, raspunse el scurt.
- Dar nevasta?
- Nevasta-mea e-o tufa scorburoasa din padure
Am vazut ca pe latura asta unde puneam degetul durea Schimbai vorba.
- Si la ce foloseau alor dumitale lupii?
- Le tineau de urit, raspunse cu zimbet amar omul.
- Numai atit?
- Ba le mai aparau birlogul de oameni si de salbaticiuni.
- Numai atit?
Urmai sa-l privesc intrebator.
- Si uneori ii ajutau la vinat, intregi omul raspunsul la ancheta mea.
Dar, urma el, indata ce cresteau mari si li se facea de dragoste, rupeau lanturile si fugeau inapoi in padure, lepadindu-se de prietesugul nostru si de traiul bun. p
- Vra sa zica, va erau ca un fel de ciini?
- Tot salbaticiuni, domnule. Nu se afla chip sa-i domesticesti de-a binelea. Tata era numai semne si rani pe miini si pe pulpe de muscaturile lor. Trebuia mai intii sa-i imbuibi de carne ca sa te apropii de ei, sa-i mingii si sa le scoti prada din falci.
Din destainuire in destainuire, Luparul ajunse sa-mi fagaduiasca sa ma ia cu el intr-o noapte potrivita si sa-mi arate mestesugul lui la lupi.
A ales noaptea Sfintului Andrei, cind lupii isi primesc pentru tot anul merticul lor de prazi-Fiecaruia i se sorteste anume om, anume femeie ori copil, pe care are voie sa-l manince. Atit! De vite si de alte prazi nu li se tine socoteala. Au ingaduinta oricite, numai in ceea ce priveste omul, lupul trebuie sa se multumeasca cu ceea ce i s-a dat tain. Era - si-mi notai pentru studiul meu - un fel de drept, o frintura din vechea pravila a vinatorii primitive. L-am descusut si despre alte superstitii si eresuri: mi-a raspuns deschis si inteligent.
Si omul huiduit si hulit care sta in fata mea imi inspira nu atit mila pentru singuratatea si •parasirea in care fusese alungat de societatea cu care nu se impaca, cit un intens interes pentru dirzenia lui in lupta vietii si forta cu care biruise pina atunci lumea dusmanoasa, oamenii care pentru el erau adevarate fiare.
La plecare a vrut sa ma incarce cu o caciula de oua proaspete. Le-am refuzat. A scos repede dintr-o lada citeva piei de jder, o splendoare. Nu le-am primit. Si-a dat seama ca nu umblu dupa plocoane si n-a staruit.
Aramas inteles ca in ajun de Sfintul Andrei trec eu pe la el. Nu vream sa stie satul ce fac ca sa se amestece in treburile mele. Pina atunci mai erau vreo trei saptamini. Nu pot spune ca uitasem de intilnire. Dar interesul imi scazuse in atit, ca pregetam sa mai iau frigul in nas si sa ies din casa. Alte griji ma hartuiau. indeosebi asteptam un raspuns grabnic de la Bucuresti, de care atirna trecerea mea in tribunal. Sj o plecare acolo spre a grabi mutarea ma preocupa mult, caci n-aveam pe cine lasa citeva zile in loc. incit nu mai tineam nici o socoteala de ziua fagaduita Lunarului.
Cind intr-o noapte, m-am trezit in racnetele si haituirile satului si cu toti oamenii curtii in picioare. Doi lupi patrunsesera cu mare indrazneala pina la resedinta judecatoriei, unde locuiam, si incercasera sa rasluiasca un purcel al aprodului. Asta m-a hotarit sa ma tin de cuvint, si seara urmatoare, cu pusca in spate, m-am infiintat in spelunca Luparului.
Am intrat. La lumina opaitului am vazut atunci ceea ce nu bagasem de seama intiia oara. Pe peretii varuiti cu alb, chipuri mari si mici de lupi, de cerbi, vulpi si mistreti zugraviti unii cu carbune, altii cu huma rosie, in felurite infatisari. Citiva alergind, altii cazuti, multi in atitudini nefiresti, de pilda sculati in doua picioare sau suiti in copaci ramurosi. Si in mijlocul acestor icoane, un om urias cu o bita enorma, cu care-i minajmrca. Contururile lui treceau dincolo si se" lungeau pe tavanul scund ca ale unei zeitati protectoare.
Desenul era tras cu o siguranta si-o o dibacie uimitoare, ca de un adevarat inzestrat.
- Copilarii, zise omul urmarind fara placere uimirea mea. Am cazut in mintea copiilor, si iarna, ca sa-mi treaca de urit, ma joc cum ma jucam in coliba tatii.
Rotind ochii, zarii pe vatra si prin colturi alte chipuri de fiare plasmuite din lut. Astea erau mai grosolane, ca cele ce se vind prin bilciuri Unele se infatisau schioape, le lipsea cite un picior, altele cu gauri in coaste, cu tepuse infipte in oblincuri
Am vrut sa le cercetez mai de aproape. Dar Luparul ma impiedicat, '
- Gata, domnule judicator, zise el solemn,-SGulat drept in fata mea si astupindu-mi vederea. A iesit luna si trebuie sa mergem, ca e departicior,'
A trebuit sa las idolii de lut in pace si sa-l urmez. Luase cu el numai o bita enorma. Era infasurat intr-o sarica de piei salbatice, cred de lup, din care zbucnea nesuferitul miros usturat, de care acum era plin tot omul.
Am mers ca doua ceasuri, cu ocoluri, ureind si coborind dimburi si gorgane, cind spelbe, cind incilcite de paduri, pina am ajuns intr-un gurgui, care stapinea vaile. Gindindu-ma bine, cred ca nu ne-am dus prea departe, dar omul m-a ocolit in loc, ca sa-si incurce ca fiarele urma. Sau stiu eu insa acolo unde ne-am oprit stapineau o liniste, o pustietate si un ger de planeta moarta. Lumina ametitoare a lunii, care facea totul si mai fantastic, ne imbaia, ne izola, insin-gurindu-ne parca si mai mult de lume.
Luparul mi-a ajutat sa ma urc intr-un tufan crenguros, unde injghebase din citiva snopi de coceni un patul intre doi craci grosi ai copacului. Apoi s-a suit si el, mai catre virf.
Nu se clintea nimic in poleiul lunii, care lacuia cu inghetul ei cuprinderea toata. Doar inima mea batea nelinistita
Deodata, din vazduhul de deasupra mea tisni un plinset amar, o schelaitura jalnica, schimbata repede intr-un urlet urias, lung, modulat, cu gilgiituri Daca nu m-as fi tinut repede si nu m-as fi intepenit in cracana copacului, as fi cazut. Ridicai ochii, Omul, inaltat pe o creanga de care-si incolacise bratele, iesea afara din coroana copacului cu obrazul plecat asupra unui lucru pe care-l tinea cu amindoua miinile si din care scotea vaierele astea infioratoare. Tacu citeva minute, in care timp tacerile isi atinteau parca urechile. Apoi incepu iar luluitul straniu, ca o chemare dramatica, un soi de strigat al pustietatii si intrebare in acelasi timp. Si melopeea tragica iar se ostoi, asteptind.
De departe, o buciumare de bocet ii raspunse, fioroasa
Omul iar suna. Si din alt colt al lumii alt urlet mai fiornic dete semne. Si repede se inteti nu un dialog, ci, as zice, un polilog, o inginare salbateca intre Lupanii si nevazutul ale carui glasuri dureroase se apropiau pe pasi nesimtiti, trase de clamoarea tot mai intetita a vrajitorului. -
Si dintr-odata simtii cu toate instinctele dezlantuite o prezenta. Catai in jos: la tulpina tu-farului o dihanie cu capul ridicat ne privea Apoi numaidecit alt lup se strecura linga el, tacut. Omul urma sa cheme prelung si tinguitor zarile, de unde primea raspunsuri tot mai lugubre, vaitaturi rasucite ca de viscol, recitative ragusite, haituri sugrumate in gitlejuri flaminde, asemeni tipetelor unei imense deznadejdi.
Curind tufanul fu impresurat de un haitic de cinci lupLasezati in cerc, stind in sezut ca la sfat, pe picioarele dindarat. Cu giturile incordate, cu'ocEii luciton^ei scheunau usor, printre dinti, cu gorgane si inflorituri, pe diferite glasuri si tonuri, fn bemoli si diezi, intretinindu-se cu omul care acum isi modula in ritmuri scurte, sincopate melopeea lui ca la o ananghie, de la gravul cavernos la catifelatul de flaut, si acutul infiorator al crimei; de jos se impleteau vocalizari salbatice cu taceri ginditoare.
Ce le spunea omul? Le povestea ceva? li certa? Le fagaduia? impartea prazi? Ca lupii, mereu cu gitlejurile in sus, isi schimbau intre ei locurile, se tirau pe burta, sareau in picioare, se porneau pe bocet, clantaneau din dinti, dantuind parca asa cum le buciuma stapinul. Cit a tinut reprezerfc, tatia aceasta ca de circ n-as putea spune. Eram mai mult decit zapacit si ametit..vStam hipnotizat. Incremenisem cu miinile inclestate pe o creanga si cu arma sloboda pe genunchi Nu simteam gerul, dar trebuia sa-mi fi patruns inghetul la oase, ca eram teapan ca un turtur; si m-am trezit La miscarea mea, pusca a pornit sa cada. Am vrut s-o prind, dar ma rasturnasem de pe maldarul unde intepenisem, si din citeva rostogoliri am ajuns jos la radacina copacului, in ocolul fiarelor, cari in aceeasi clipa toate se ridicara zbirlite
Dar mai inainte ca una din ele sa iasa din cerc si sa se arunce, Luparul isi dadu drumul din virf chiar in mijlocul lor, navalnic, cu bita ridicata ca un sceptru si cu urlet spaimintator.
Cum stam trintit si-l priveam de jos in sus, mi s-a parut enorm, cu sarica infoiata si cu caciula motata acoperind luna, care-i facea pe margini un cearcan in jurul capului. Din ochii cascati ii zbucnea un fel de vapaie, ca si din miinile intinse, mai ales din degete: un fel de materie fosforescenta, ca la licurici. Iar izul puternic, mirosul nesuferit de nimeni, si mai usturat duhnea din el cu o tarie de neinvins.
Lupii incremenisera. Omul baga din nou gura, acum vedeam bine, intr-o oala si incepu sa scoata niste sunete din ce in ce mai scurte, mai poruncitoare, ca niste gifiituri, gilgiituri inabusite de gitlej salbatec, la auzul carora lupii, pleostind cozile, incepura sa se traga inapoi si sa largeasca latul dimprejurul nostru
-Urca-te repede in tufan, imi porunci incet Lupanii, scotind pe jumatate botul din oala unde fierbea ecoul urletelor.
incercai sa ma ridic, dar nu putui. Ma durea grozav o glezna.
- Nu pot, gemui, mi-am rupt glezna.
Omul se apropie cu spatele de mine si se apleca pe vine.
- Agata-te in circa mea, iute. Si se mogildi, ca o movilita, cit putu, ca sa-l ajung si sa-mi vie bine sa-mi incolacesc bratele de gitul lui. Pe atunci eram inca subtirel si usor.
Omul s-a ridicat cu mine in spinare, s-a scuturat ca sa ma aseze bine de-a lungul spatelui sau lat si a pornit cu mine in circa, fara sa inceteze sunetele vrajite si polilogul cu fiarele care stricasera cercul si se stringeau iar haitic, cu dihania cea mare in frunte.
Am ridicat putin picioarele, zgircind genunchii, ca sa nu mi se tirasca virfurile talpilor de pa-mint, sa ma impiedic de pietre si radacini. Si stam acolo in spatele lui, tragind adinc in piept mirosul descintat cu care biruia fiarele si caruia ii simteam acum toata puterea magica. Miinile lui urmau sa imprastie, mai ales din degete, vapaia fosforescenta, pe care o vedeam dincolo de el iri fata, cind intindea si juca bita catre bestiile ce dau indarat pas cu pas si se trageau dinaintea lui.
Dupa citeva sovairi, haiticul se dete batut. Cumpana magica era sa nu curga singe. O singura picatura, de la om sau de la fiare, si vraja se spargea. Nimic n-ar mai fi oprit catastrofa. Dar Lu- L parul izbutise J
Urlete din ce in ce mai departate, mai inabusite de zabranicul lunii si al tacerii se pierdeau in tainele de dincolo de zarea noastra. Pe urma nu mai stiu De emotie, de durere, cred c-am lesinat, sau poate numai am adormit. Ceea ce stiu e ca m-am trezit in patul meu din odaia de culcare de la resedinta. Era dimineata mare, si aprodul imi adusese, ca de obicei, cafeaua la pat
Cum se strecurase nesimtit omul cu mine in circa mi-a ramas o taina. Daca n-ar fi fost durerea de la glezna, as fi fost convins ca am visat
Doctorul a constatat ca era o simpla scrintitura. Apus incheietura intr-un bandaj strins si am putut umbla cu piciorul in soson si sprijinit in bat. Nu se putea sa stau in pat, venise telegrama chiar in dimineata aceea sa ma prezint imediat la Bucuresti, pentru mutare. Mi-am strins lucrurile si am plecat ca un nebun.
- Si Luparul? intreba gazda.
- Nu mai stiu nimic. Am lasat toate in urma, fara sa-mi intorc ochii sau gindurile. Ajuns la Bucuresti si intrat in marea cariera, a trebuit sa ma fac eu insumi vrajitor, de alt soi de fiare, de oameni, cu care am avut, cum stiti, mult de luptat.
Dar discutia dumneavoastra despre vinatoarea magica mi-a improspatat toate emotiile de atunci si m-a facut sa patrund o parte din tainele ce s-au petrecut in mine.
- Ce crezi ca era vapaia din ochii si din degetele omului? intreba cineva.
- Nu as sti acum. Dar atunci si acolo, cum stam cazut in mijlocul fiarelor, cu toate instinctele treze si incordate, imi amintesc ca am facut fara sa vreau reflectia ca vapaia aceea era toata vointa omului exasperata, tot fluidul magic strins si condensat de fiinta celui care facea efortul extraordinar sa alunge primejdia Fara aceasta magie, am fi fost pierduti. Pe urma nu m-am mai gin-dit la asta, am uitat Dar acum iar incep sa pricep. Ca si in magia vechilor vinatori, omul meu crescuse, se largise dincolo de el, de salbaticiunea strimta a lui, ca sa poata cuprinde si intelege pe lup, sa si-l asimileze Numai cunoscindu-l astfel, magic, putea sa-l supuna si sa-l stapineascaj O formidabila activitate de duh, pe care noi o mai putem savirsi. Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea caruia haiticul de rind se trage infiorat, ca oamenii la aparitia unui inger
- Exagerezi, presedinte, il intrerupse un prieten. Eu cred ca vapaia omului dumitale era un fosfor oarecare, un putregai, cum face lemnul unor anume copaci, cu care el isi imbibase miinile si obrazul, ca sa tie in respect fiarele. Am citit undeva despre asta.
- Se poate, dar cu asta vapaia n-a fost mai putin magica, incuviinta povestitorul, mingiin-du-si incet glezna in care se desteptase amintirea unor dureri adapostite altadata, demult, acolo.

(1947, mai 2, Bucuresti)




In mijlocul lupilor


Aceasta pagina a fost accesata de 1364 ori.
{literal} {/literal}